”Soarele este pe cale să apună. Cerul pătat în nuanțe de roșu lăsat în urma lui, duce cu gândul la paleta de culori a unui pictor nebun. Sunt eu. Mă aflu într-o cameră necunoscută, unde praful domnește pretutindeni. Nu mă simt în pericol. Cumva încăperea mă face să mă simt primită, așteptată, chiar dacă nu am mai văzut-o niciodată până atunci. Studiez ce este împrejurul meu. Un pat cu spetează, un dulap de proporții considerabile, o bibliotecă veche, o masă de scris acoperită cu teancuri de cărți și foi, o oglindă. Singurul lucru care îmi trece prin cap este cum aș putea să fur dulapul. Mă bufnește râsul de gândurile mele ridicole.”

Mama intră la mine în cameră. De ce e trează de la 5 jumate dimineața?! O întreb ce s-a întâmplat. Se sperie și se uită urât la mine. Mă întreabă de ce nu dorm. Îi spun că nu pot, că am încercat, că nu mă ia somnul. Își dă ochii peste cap, ia ceva de la mine din sertar și îmi zice în sictir să citesc o carte. Nu dezamăgește niciodată. Iese. Daaaa fix de carte am eu chef acum. Și totuși…poate mai târziu…

”Ușa se deschide. Mă întorc și îl văd.
‘Haide’ îmi spune.
Îl urmez pe un coridor lung și întunecos. Ține o lampă cu gaz în mână. E ciudat cum casa este cufundată în întuneric. Scările scârțâie sub apăsările pașilor noștri. Nu se uită înapoi, dar știe că sunt acolo urmându-i fiecare mișcare. Nu știu exact cine este, dar știu că îl cunosc. Nu de ieri, de azi, de o viață întreagă. Nu are nume și totuși simt că știu cum îl cheamă. Suflă în lampă și stinge lumina. Ferestrele sunt acoperite de perdele grele de catifea care se luptă cu îndârjire cu lumina mocnită care dorește să intre. Stăm pentru o secundă în  întuneric. Deschide ușa și îmi face semn să ies afară. Curtea este acoperită de nisip. Gardul micuț de lemn înconjoară ce a vrut să fie cândva o gradină. În afara lui se întinde plaja. Singurul lucru care încă se distinge este poteca pietruită. Portița de la capătul ei se mișcă monoton în bătaia vântului, scârțâind nepăsătoare. Briza mării îmi mângâie obrazul și îmi răvășește părul. Se anunță o seară rece.”

Mă ridic în pat în capul oaselor și mă sprijin de perete. Mă uit afară pe geam unde cerul începe ușor să se lumineze, încercând să anunțe venirea unei noi zile. Îmi strâng plapuma în jurul meu și închid ochii.

”Mă ia de mână și ne plimbăm pe plajă. De ce nu spune nimic? Știu că probabil nu-și va mai aminti de mine la un moment dat, dar încerc să alung cu îndârjire gândul acesta din minte. Nu aș putea să cred că și el este asemenea celorlalți, care iubesc și uită, fără să considere nimic etern, nimic definitiv. Se oprește și mă sărută. Simt cum hainele lui emană acel miros subtil de cafea și tutun care i se potrivește atât de bine. Îmi pune pe umeri hanoracul lui și mă ia în brate. ‘Și acum…?’ l-aș întreba. Dar întreb degeaba. Eu știu asta, el știe asta. Este firea lui, iar eu am acceptat-o cu mult timp în urmă. Îmi dă drumul și se dă un pic înapoi. Nisipul fin se mișcă în jurul nostru. ‘Trebuie să plec’ îmi spune. Îl privesc cum se îndepărtează, cum distanța dintre noi se mărește, urmând ca tot ce va rămâne se fie spațiu gol și tăcere. Dar nu vreau să renunț, nu și de data asta. Încerc să îl urmez, să îl strig, să ajung la el. El se oprește din mers și eu ….”

…..mă trezesc. Oftez. Cerul se luminase considerabil. Mă dau jos din pat și încep să scotocesc prin dulap. După multe eforturi, scot de acolo un hanorac negru cu fermoar. Îmi bag nasul în el și rămân așa câteva secunde. Îl privesc cu gândul în altă parte. Îl pun absentă înapoi de unde l-am luat și arunc un maldăr de haine peste el, în timp ce singurul lucru care îmi trece prin minte este un citat de-al lui Blaise Pascal: ‘Inima are motivele ei, despre care rațiunea nu știe nimic.’ Mi-aș fi dorit să nu fie așa.

Sunt îmbrăcată într-un tricou alb cu 3 mărimi mai mare decât mine și cu niște pantaloni scurți de aceeași culoare. Am părul prins în coadă. Este noapte și afară e răcoare. O răcoare binevenită de sfârșit de iulie. La etaj, în camera mea, geamantanul este deschis, plin cu haine de vară și, de jur împrejurul camerei, sunt agățate, de tot ce se poate, umerașe cu rochii. Stau în curte cu o farfurie în mână și îmi privesc rochița cea albastră, care se vede pe geam în bătaia luminii felinarului. Mă trece un fior. Sunt prea subțire îmbrăcată totuși. Toată casa doarme. Am reușit să îmi fac treaba fără să trezesc pe nimeni. Aud o mașină care intră pe stradă. Se oprește în dreptul casei vecine, dar farurile îi sunt încă aprinse. Cu o mână țin farfuria, cu cealaltă descui poarta. Ies în stradă. Mă apropii de unde era parcată. Șoferul nu se uită la mine, își face de lucru cu telefonul. La nici 2 secunde se aude un sunet din buzunarul meu. Nu este nevoie să mă uit. Știu de la cine este mesajul. Bat în geam. Mă privește zâmbind și îmi deschide ușa. ‘Bună și poftă mare’ îi spun răzând și îi întind farfuria, în timp ce singurul lucru care îmi trece prin cap este: ‘E mult mult muuult mai simpatic în realitate decât în poze’.

M-am trezit cu un zâmbet întipărit pe față. De ce asta? De ce acum? Acum după … 9 luni de zile! Cât timp a trecut de atunci… Câte lucruri mărunte care atunci păreau fapte mărețe și momente neprețuite. Câte amintiri fără relevanță, de care întotdeauna îmi voi aminti cu drag.

P.S. Mai târziu în noaptea aceea i-am spus ce gândeam. – 23 aprilie 2011

Ora11am: Autocarul oprește în stație. Îmi culeg toate bagajele și chem un taxi. Spre surprinderea mea toată lumea este plecată. Lasă că se vor întoarce ei. Trebuie să mă pregătesc pentru diseară.

Ora3pm: Casa este plină de forfote și de râsete. Tocmai am terminat de mâncat și de răspuns la un interogatoriu amănunțit. Uitasem cum e să fii acasă. Mama și bunică-mea au rămas în bucătărie să spele vasele și să aranjeze lucrurile, iar eu, ca o răsfățată ce sunt, mă bag în pat la somn.

Ora8pm: Baie, haine, machiaj (nu prea mult că strică), parfum, pantofi, geantă. După ce mă admira toți membrii familiei ca pe un exponat de artă, zâmbind la ‘fata lor care s-a făcut mare’, reușesc să îl conving pe tata să plecăm. Mă duce cu mașina. Îmi povestește pe drum toate câte s-au mai întâmplat pe la servici, îl ascult atentă și mai arunc în discuție câte un comentariu – două.

Ora11pm: Apartamentul este plin. Cunoștințe, prieteni. Nu-mi vine să cred cât de mult s-au schimbat unii și cum și-au păstrat năravurile alții. O caut pe sărbătorită și dau de ea într-un final pe balcon. Bârfește aprins cu o fostă colegă de liceu despre cine și ce a mai făcut, pe unde mai sunt, statutul lor social actual. Mă vede. Îmi aduce la cunoștință, deloc subtil, că fratele ei are bucurii la mine. Vrea să mă duc până jos la scară cu el să mai așteptăm ceva invitați. Mă întreb unde ar putea să mai intre alți oameni în acel spațiu limitat de pereții blocului, dar accept.

Ora1am: Răcoare. Scara blocului dă aproape în stradă. Pe trotuarul acela minuscul, dacă au loc 4 persoane puse umăr la umăr. Chiar dacă e destul de târziu, mașinile trec în continuare grăbite. Băiatul încearcă să îmi capteze atenția povestindu-mi orice situație amuzantă la care a luat parte. Zâmbesc, deși nu sunt atentă la mare lucru din ce îmi spune. In timpul acela, pe stradă trece un tip care își vede aparent de treaba lui. Se uită la el, se holbează la mine și vine înspre noi. Mă întreabă dacă ne cunoaștem de undeva. Ii spun că nu. Mă contrazice spunându-mi că mă înșel și încearcă să mă ia în brate. Mă dau înapoi, iar băiatul care mă însoțea încearcă să intervină, spunându-i să mă lase în pace și să își vadă de ale lui. Tipul începe să zâmbească ironic și ii dă 2 pumni de îl lasă pe jos cu buza spartă. Pentru un moment rămân înmărmurită, uitându-mă când la unul când la celalalt. Râde satisfăcut la ‘victima sa’ și mă fixează cu privirea. Il văd că vrea să vină înspre mine, dar i-o iau înainte. Mă împing cât de tare pot în el și ii spun să ne lase în pace că nu i-am făcut nimic. Face un doi pași înapoi, dar cum trotuarul era destul de mic, calcă pe bordură, se dezechilibrează și mai face unul, ajungând în stradă. Se aude un sunet prelung și o pocnitură zdravănă. Într-o secundă, nu mai era bărbatul în fața mea, ci o mașină cu parbrizul spart. Aud strigăte, sunete, voci și … întuneric.

Ora4pm: Sunt într-un spital. Nu știu care. Mama stă pe un scaun lângă mine și citește. Nu a văzut că m-am trezit.

Ora6pm: Ofițerii de poliție care au venit să mă ‘viziteze’ au spus că fratele fetei le-a povestit tot, în amănunt, și că nu aveam de ce să mă simt vinovată. Au folosit expresii de genul: “legitimă apărare” și “stare de ebrietate” sau “beat tufă”, nu-mi mai amintesc exact. Ii întreb ce s-a întâmplat cu el. Îmi spun că are un număr destul de mare de oase rupte și câteva leziuni interne. Spun cu voce înceată că așa îi trebuie.

Ora8pm: Mă externează. Nu am înțeles prea clar ce am avut, dacă am leșinat, dacă am murit temporar sau dacă pur și simplu am adormit. Important este că acum mă simt bine.

Ora7am: Sunt în gară. Citesc și aștept pe peron trenul care urmează să mă ducă înapoi la facultate. Cursurile încep mâine dar vreau să fiu pregătită. Ridic privirea din carte și mă uit împrejur. Un băiat trece pe lângă mine și îmi zâmbește. Mă încrunt, scot limba la el și îmi bag înapoi ochii în carte.

Geamantanul sta rezemat de perete, deschis inca, si gentile sunt puse langa birou. Parintii ei inca dorm. Face un dus rapid, mananca ce gaseste prin frigider si se imbraca cu hainele pe care si le pregatise cu o seara inainte. Mai indeasa cateva lucruri in valiza si o inchide cu greu. Si ei ii este mila de ea. Lasa bagajele pe hol si intra in camera parintilor. Ii imbratiseaza si face tot posibilul sa nu planga.

Coboara scarile si deschide usa de la intrare. Isi cauta prin buzunare cheile si, gasindu-le, isi da seama ca nu le va folosi pentru ceva timp. Iesind din curte, priveste strada inca pustie in stanga si in dreapta. Ajunge in capatul ei si se opreste. Asteapta pe cineva. Vanzatoarea de la magazinul de peste drum scoate o lada cu zarzavaturi afara. O pune jos si ii face cu mana. Ea zambeste si ii raspunde prin acelasi semn. O masina se apropie de ea si opreste. Arunca lucrurile in port-bagaj si urca in fata. Il priveste, dar nu ii spune nimic. El porneste masina si se indreapta catre gara. Deschide portofelul: bani, buletin, o cartela veche de telefon, un permis de biblioteca, biletele, foicele, notite. Il inchide multumita. Ajung. Coboara si vrea sa isi ia lucrurile.

‘Du-te si i-ati bilet. Le iau eu si ne intalnim pe peron.’

Intra in gara. Coada de la casa este chiar lejera. Termina repede. Se grabeste. Trenul soseste in 15 minute, iar stationarea este de maxim 10.

‘Linia 4. Haide.’

Nici nu urca bine din pasaj ca este anuntat. El o ia de mana.

‘Ramai.’

Ea priveste oamenii de pe peron. Il fixeaza cu privirea.

‘Daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, nu conteaza cat timp ii desparte. Si pana la urma un an nu este chiar atat de mult nu?’ si ii zambeste.

O ajuta sa isi urce bagajele in tren. Ea il ia in brate si ii spune ‘Ramas bun’, il saruta usor si urca. Ii face cu mana din tren si isi cauta compartimenul. Controlorul cere biletele ‘noilor veniti’ si pleaca.  Oboseala unei nopti nedormite incepe sa isi faca simtita prezenta. Inchide ochii linistita. Nu avea cum sa isi rateze statia intr-o calatorie de o zi si 4 ore, din cauza unui pui de somn.

O carte citita, multe integrame, o baterie la telefon care a trebuit de 2 ori incarcata si o gramada de calorii mai tarziu, ajunge la destinatie. Controlorul o ajuta sa coboare. Respira usurata si priveste imprejur. Este dimineata. Un tanar ii zambeste si trece mai departe. Iese din gara, intra in prima papetarie pe care o vede si isi cumpara un jurnal. Face semn unui taxi si urca. Ii spune adresa gazdei sale. Isi scoate din geanta stiloul si scrie pe prima pagina: ‘Capitolul 2. Un nou inceput’.