Astăzi stăteam pe un scaun, așteptând să îmi vină rândul. Se auzea murmurul ușor de voci care parcă pluteau în jurul meu, fără a putea însa să le înțeleg sensul. Muzica era dată încet, atât cât să iți provoace un somn liniștit sau să iți aline durerea de cap dată de coada nesfârșită de persoane. Și dintr-o dată n-am mai fost acolo.
Sunt îmbrăcată într-un tricou alb cu 3 mărimi mai mare decât mine și cu niște pantaloni scurți de aceeași culoare. Am părul prins în coadă. Este noapte și afară e răcoare. O răcoare binevenită de sfârșit de iulie. La etaj, în camera mea, geamantanul este deschis, plin cu haine de vară și, de jur împrejurul camerei, sunt agățate, de tot ce se poate, umerașe cu rochii. Stau în curte cu o farfurie în mână și îmi privesc rochița cea albastră, care se vede pe geam în bătaia luminii felinarului. Mă trece un fior. Sunt prea subțire îmbrăcată totuși. Toată casa doarme. Am reușit să îmi fac treaba fără să trezesc pe nimeni. Aud o mașină care intră pe stradă. Se oprește în dreptul casei vecine, dar farurile îi sunt încă aprinse. Cu o mână țin farfuria, cu cealaltă descui poarta. Ies în stradă. Mă apropii de unde era parcată. Șoferul nu se uită la mine, își face de lucru cu telefonul. La nici 2 secunde se aude un sunet din buzunarul meu. Nu este nevoie să mă uit. Știu de la cine este mesajul. Bat în geam. Mă privește zâmbind și îmi deschide ușa. ‘Bună și poftă mare’ îi spun răzând și îi întind farfuria, în timp ce singurul lucru care îmi trece prin cap este: ‘E mult mult muuult mai simpatic în realitate decât în poze’.
M-am trezit cu un zâmbet întipărit pe față. De ce asta? De ce acum? Acum după … 9 luni de zile! Cât timp a trecut de atunci… Câte lucruri mărunte care atunci păreau fapte mărețe și momente neprețuite. Câte amintiri fără relevanță, de care întotdeauna îmi voi aminti cu drag.
P.S. Mai târziu în noaptea aceea i-am spus ce gândeam. – 23 aprilie 2011
