12 decembrie 2009. O zi care deabia incepe. O zi care va trece si nu se va mai intoarce. Asemenea celor aproximativ 6570 care au trecut pe langa de mine de cand ma aflu de Terra. Astazi, stateam si pat si ma gandeam. Oare ce faceam pe 12 decembrie, cu un an in urma? Nu am reusit sa imi amintesc. M’am uitat in calendar. Vinerea. In penultima saptamana de scoala inainte de vacanta. Parca aveam doua ore de chimie.
          Atunci am avut o sclipire. Am cautat prin calculator si am dat peste astea:

 
          Au fost facute exact cu un an in urma. Cu un an in urma eu si Catalina eram moscolite de tempera verde in incercarea de a colora bradul pentru “wishlist”. Cu un an in urma baietii se chinuiau sa lipeasca instalatia pe geam in forma de F si fetele sageata de pe culoar “10F 1 leu intrarea”.
         Prin fiecare gest pe care il facem, fiecare decizie pe care o luam, fiecare zambet pe care il afisam, scriem istorie. Amintirile noastre, pe care toti le voi uita intr’o suta de ani, fiind inlocuite cu altele, pentru noi sunt pietre de temelie. Pietre de temelie ale vietii noastre. Dovezi ale existentei noastre aici, pe Pamant. Scriem istorie. Suntem istorie.

                  Dupa destul de multe analizari si multi neuroni irositi am ajuns la o concluzie : cartea are foi. O concluzie pe cat de banala, pe atat de adevarata, nu? Viata este o carte cu foi albe. O carte a carei autor esti tu. Tu scrii fiecare capitol, fiecare propozitie, pui fiecare virgula. Poate cateodata incerci sa stergi si sa scrii iar. Si de asta ma apuca nervii cand aud diferiti oameni sau citesc diferite texte care au la baza ideea “ce imi rezerva viitorul”. Pai viitorul ala saracu’, hai ca iti spun eu ce iti rezerva: nimic. Daca tu stai cu mainile in buzunare si astepti sa iti pice un sac de bani in cap, mai greu. Asa ca tu, draga autorule, scrie’ti cartea, ca nimeni nu o va scrie in locul tau. Pune mana si stabileste ce iti doresti si munceste sa il obtii.
                  Zilele trecute mi’au ramas in cap 2 versuri : Vezi tu..atat am asteptat sa vedem daca’ntelegi/Ca poti sa ai tot ce’ti doresti daca stii ce sa alegi. Mare dreptate au. Dar pana la urma si daca ai ales gresit. Ce daca? Esti suparat o zi, 2, 5, o saptamata. Dar hai ho! Cat stam asa sa pierdem timpul? Ne impachetam frumos catrafusele si mergem mai departe. Scriem un alt capitol. Pot spune si din experienta proprie. Uneori sunt atat de sigura pe alegerile pe care le fac, de ma inalt pana la norisorul ala cu numarul 9. Iar cand se dovedeste ca decizia mea nu a fost cea buna, caaad de la o distanta destul de mare fata de sol. Ei si? Asta e. Fiecare face greseli. Fiecare are parte de dezamagiri. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa stau 100 de ani sa plang dupa oale sparte. Sau mai e faza aia “Invata din greselile tale si ale celorlalti”. Pai cred ca daca as fi invatat ceva din fiecare greseala pe care am facut’o, Einstein ar fi cu 10 trepte mai jos decat mine.
                  Trecem prin viata. Avem carti pline de experienta, pline de sentimente. Fiecare dintre noi este un autor. Despre paginile scrise insa…

       Vreau să fii prezent când voi învăţa cu nopţile pentru bacalaureat. Să stai şi să’mi priveşti peste umăr în vreme ce învăţ caracterizările la română şi compuşii carbonilici la chimie.
       Vreau să fii prezent când mă voi bucura că am luat admiterea pentru facultate şi voi sării în braţele persoanei care va sta lângă mine.
       Vreau să fii prezent în momentul în care voi da primul examen şi voi avea prima restanţă.
       Vreau să fii prezent când voi încheia primul contrat de angajare, pentru care am muncit şi am învăţat atât de mult.
       Vreau să fii prezent când îmi voi încerca pentru prima oară rochia de mireasă şi mă voi privi în oglindă cu lacrimi în ochi.
       Vreau să fii prezent când îmi voi ţine în braţe primul copil şi îmi doresc să vezi acei ochi încărcaţi de dragoste cu care îl voi privi.
       Vreau să fii prezent când mă voi bucura de fiecare succes pe care viaţa mi l’a putut oferii, de fiecare zâmbet şi de fiecare clipă de fericire de care am avut parte.
       Timpule, nu vreau să fugi pe lângă mine de fiecare dată. Vreau să te opreşti în loc. Fie şi pentru o secundă. Ia parte la toate bucuriile mele. Lasă’mă să le strâng şi să le pun la loc de păstrare în sufletul meu. Opreşte’te lângă mine şi priveşte’mă. Priveşte’mă cât sunt de fericită. Apoi zâmbeşte şi treci mai departe. Dar fă’mi pe plac şi fii martor al vieţii mele.

         Vară. Valuri se spargeau neglijent de mal. Pe nisip, o fată privea în larg. Buclele ei se mişcau uşor în adierea vântului deja prea cald. Încercau neputincioase să îi acopere pielea perfectă a umerilor. Ochii ei albaştrii erau născuţi din mare,  mătasea safirică a rochiei pe care o purta împărtăşindu’le, parcă, destinul.
         Privea în larg, aşteptând. Ce aşteapta? Nici ea nu ştia. Atunci, o fetiţă s’a apropiat curioasă de ea. S’a uitat adânc în ochii ei. Parcă i’ar fi citit sufletul. Brusc, feţişoara aceea cu ochii verzi, rotunzi şi mari a fost luminată de un zâmbet.
        “Cum te cheamă?” a întrebat fericită fetiţa.
        “Eva.” a răspuns surprinsă fata.
        “Ţi se potriveşte. Arăţi ca o Eva. Eu sunt Sofi.”
        “Eşti singură pe’aici pe plajă? Unde îţi sunt părinţii?”
        “Aoleu. După ce faci cunoştintă cu cineva spui “Încântată să te cunosc”.
        “Scuză’mă Sofi. Sunt încântată să te cunosc” spuse senină Eva.
        “Şi pentru că văd că eşti atât de curioasă, mami e pe dig. Tati nu ştiu unde este. Defapt, dacă stau bine să mă gândesc, niciodată nu ştiu. Dar tu de ce stai aici singură? Părinţii tăi unde sunt?”
         “Nu sunt aici. Nu i’am mai văzut de multă vreme.”
         “Nu mi’ai răspuns la tot ce te’am întrebat. De ce stai singură aici?”
         “Nu sunt singură. Sunt cu tine, Sofi.”
         “Dar e, că nu cu mine, vrei să fii?”
         Atunci ochii ei albaştrii s’au fixat în cei verzi ai fetiţei, iar in colţul genelor a răsărit o lacrimă.
         “Eşti un pic prea deşteptă pentru vârsta ta, nu crezi?”
         Bosumflată, Sofi i’a răspuns:
         “Nu chiar. Adică am 6 ani, la ce te aştepţi?”
         “Îmi cer scuze, din nou. Nu mi’am dat seama că vorbesc unei persoane atât de mature.” i’a spus Eva râzând.
         “Pentru mine e simplu. Ori e aşa, ori e aşa. Ori îmi place ciocolata, ori îmi place caramelul. Dar trebuie să mă hotărăsc. Că mami nu face o sută de feluri de desert. Trebuie să alegi ce iţi place şi să rămâi cu ce ai hotărât.”
         “Ce îmi spui tu este, defapt, că trebuie să hotărăsc exact ceea ce îmi doresc.”
         “Evaa..Cum crezi tu că am reuşit să mănânc atâtea fursecuri cu ciocolată? Mi’am făcut curat in jucării în fiecare zi timp de o lună. Şi la sfârşit, mami a scos tava minune din cuptor! Trebuie să mai faci şi câte ceva, nu doar să aştepţi să ţi se pună sub nas.”
         Eva a urmărit’o cu atenţie cât a vorbit. Nu i’a venit să creadă. Avea dreptate.
        “Acum de ce mai stai încă aici? Du’te şi alege’ţi prăjitura.”
        O sărută pe obraz, se ridică şi plecă uşor de’a lungul malului. Tristeţea ei fusese trimisă în exil, pentru totdeauna.
        În urma ei, o fetiţă cu ochii verzi alerga fericită pe dig. Dar paşii ei nu lasau urme în nisipul pe care il călca. A alergat şi a dispărut, în sunetul valurilor lovite de roci şi a căldurii prea mari a adierii vântului.
       Eva nu a ştiut niciodată că, în ziua aceea care i’a schimbat viaţa, a văzut cu ochii ei, un înger.

            Seară de toamnă. Sunetul paşilor mei sunt singurii care se aud pe strada pustie. Lacrimile reci şi răzleţe ale cerului sunt îngheţate de vântul care bate cu neastâmpăr. Felinarele sunt de mult aprinse. Armata fantomelor, care patrulează deasupra mea, eliberează tunete şi fulgere.
            De ce mai este atât de mult până acasă? Acasă, unde nu simt pe faţă tăieturile aerului în mişcare sau frigul care deabia aşteptă să mă dau bătută. Îmi strâng şi mai tare eşarfa în jurul gâtului. Închid ochii şi merg înainte. Frunzele înaintează odată cu mine. Nu le aud. Le văd doar, printre gene,  umbrele mişcându’se haotic. Într’o grădină, petalele unui trandafir roşu dansează în bătaia vântului, desprinzându’se una câte una. Câtă durere să fie în acea floare, care şi’a pierdut cu atâta brutalitate, podoaba?
           Dar rafala s’a oprit. Pentru un minut, totul este calm în întunecimea nopţii. Pentru un minut. Apoi perdelele de picături şi’au acoperit fereastra, prinzându’mă pe mine la mijloc. Ploaia a început. O ploaie mohorâtă de toamnă, fără vânt, fără speranţă. Cristale se zdobesc de pietrele cubice ale străzii. Copacii îşi pleacă crengile în faţa mea, neputând face faţă greutăţii ce îi apasă. Lumina frântă a felinarelor îmi aminteşte de căldura ce intra odată în sufletul meu.
           Gata. Lacrimile nu mai cad. Nu mai au putere. Decât resemnare. Norii plumburii şi grei se risipesc. În urma lor nu am mai rămas decât eu, o stradă pustie şi udă şi poate regretul unui trandafir care şi’a pierdut catifeaua.

                 De multă vreme vreau să scriu un post pe acest subiect. Am tot amânat bănuind că va stârni diverse controverse. Dar astăzi s’a întâmplat ceva. Ceva la care nu m’aş fi aşteptat niciodată. La ora de religie, doamna profesoară ne’a spus că, fiind vorba şi de o sărbătoare, la ora dumneaiei să mergem la biserică. Eu, copil tembel şi în necunoştinţă de cauză, mi’am dat drumul la gură, spunându’i colegei mele de bancă, pe un ton relativ normal, că eu nu merg pentru că sunt îmbrăcată în pantaloni şi nu am nici o eşarfă să îmi pun pe cap. La nici 2 secunde de la încheierea propoziţiei, n+1 persoane au început să comenteze(a comenta este cel mai frumos termen care poate fi utilizat).
                 Îmi pare rău dacă cineva se simte ofensat de lucrurile pe care le spun, dar este exact ceea ce simt. Cred că există Dumnezeu, cred că există Rai şi  Iad, cred că există o eternitate şi o judecată de apoi. Aşa că eu, fată la 17 ani, în loc să îmi trăiesc la maximul maximului maximorumului viaţa, ţin din când în când post, mă mai duc măcar o dată pe lună duminica la biserică îmbrăcată potrivit zic eu, mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Şi nu are de ce să îmi fie ruşine să recunosc asta.
                 Poate vă întrebaţi de ce. Pentru că, acum câţiva ani, în urma unei operaţii pentru îndepărtarea unei aluniţe, doctora le’a spus părinţilor mei că ei “nu i’a plăcut ce a văzut” şi în concluzie exista o şansă destul de bună să am cancer. Ei nu mi’au spus din prima. Şi gândiţi’vă cum este să o găseşti pe mama ta plângând într’un colţ al sufrageriei şi tu să nu ai habar de ce. Atunci a fost exact sunetul unui ceas băgat într’o oală. Pentru mama mai mult, pentru mine mai puţin. Nu. Nu am avut cancer. Dar când te gândeşti că exista o posibilitate atât de mare să te trezeşti nas în nas cu o boală din care puţini reuşesc să supravieţuiască, ţi se cam aprind nişte beculeţe, nu?
                 Acela a fost începutul pentru mine. De atunci, simt că cineva mult mai mare şi mai puternic veghează asupra mea. Lucruri cărora înainte nu le acordam nicio importanţa vad cum mi se întâmpla fără ca eu să mişc un pai.
                 Poate credeţi că nu aveţi păcate. Dar credeţi’mă că fiecare dintre noi are. Eu una mă minunez câte tâmpenii pot face şi la câte lucruri stupide mă pot gândi.
                  Prin cuvintele astea nu vreau să schimb nimănui părerea(chiar dacă aş vrea nu aş putea). Nu doresc decât să fac să fie clare principiile mele, iar următoarea dată când cineva doreşte să le ia în râs, să se gândească înainte. Nimeni nu are dreptul să mă judece, iar eu nu cer părerea nimănui când vine vorba despre asta. Eu cred şi atât.

            Destul de multă lume ştie despre mine că sunt dependentă de seriale. Dacă nu mă uit la cel puţin două-trei episoade pe zi nu mă simt bine. În prezent la uit la 12 seriale.
           Multe persoane m’au intrebat cum pot să stau atât să mă uit. Când am timp. Ei bine îmi fac timp. Mai bine îmi scriu o temă în clasă la mate (sau mai multe) sau sar o lecţie la biologie şi o învăţ in weekend, decât să ratez un episod apărut in ziua respectivă.
           De ce? Pentru că serialele mă ajută să mă descopăr, să mă identific în anumite personaje. Multă lume râde sau plânge când citeşte cărţi. Eu rareori fac asta. Dar lasă’mă să mă uit la “Two and a half men” şi îţi râd o zi întreagă sau spune’mi să iţi povestesc finalul de la “Prison break” şi iţi relatez cu lacrimi in ochi. Trăiesc prin personaje. Le simt tristeţea şi bucuria, stau încordată în momentul în care este o scena tensionată şi mă enervez când văd că cineva face un lucru stupid. Îmi oferă visuri şi speranţe, punându’mi în gând că şi eu pot face ce fac ei. Şi astfel ambiţia mea creşte şi de multe ori reuşesc ceea ce îmi propun.
           Mulţi spun că sunt un timp pierdut în faţa calculatorului sau al televizorului. Dar eu nu le vad aşa. Sunt hobby’ul meu, dependenţa mea.

P.S: cele 12 seriale sunt :

Luni: Desperate housewives, Dexter
Marţi: Greek, Gossip Girl, Heroes, Two and a half men (la “One tree hill” nu mă mai uit pentru că mi se pare idiot fără Lucas si Peyton)
Joi: Bones, Glee
Vineri: Grey’s anatomy, Private practice

Weeds şi Scrubs încă nu au sezoane noi. Dar voi? Ce seriale urmăriţi?:D

           Pentru mulţi, relaţiile înseamnă distracţie. Mai mult sau mai puţin. Pentru mine, însă, sunt altceva. Intotdeauna au fost, intotdeauna vor fi. O relaţie cu un băiat nu este ceva de formă sau un lucru realizat în lipsa altei activităţi mai bune de făcut in ziua respectivă. Pun la suflet mereu, iar dacă plac pe cineva, nu îl plac numai de dragul aspectului fizic. Incerc să îi găsesc calităţile, care intotdeauna vor fi mult mai importante decât defectele, să îi descopăr zâmbetul unic, comportamentul faţă de ceilalţi.
                De exemplu am intâlnit o fată care s’a indrăgostit iremediabil (sau cel puţin aşa părea pe atunci) de un băiat. El avea prietenă. Pentru ea nu exista nicio sanşă. Dar din timpul trecut, ea nimic nu a uitat. Si cel mai mic gest al lui, pentru ea nu a fost trecut cu vederea. O conversaţie, o gluma care a făcut’o să plângă pe culoarul şcolii, o îmbrăţişare, mâna lui pusă peste a ei înainte de începerea unei ore. Nimic nu a uitat. Nimic nu a vrut să uite. Chiar dacă ştia că nu înseamnă nimic pentru el. Ea nu era decât o fată ca toate celelalte. Nu era de ochii lui.
                     La cealaltă extremă, sunt cei care doresc relaţii fără sentimente. Joacă, o mână mai sus sau mai jos pe corp, poate câteva replici mai indecente. Dar se trece cu vederea. Mai ales dacă fata este leşinată după tip. Dar în cazul în care niciunul dintre ei nu doreşte ”pereche”, se poate întotdeauna opta pentru “prietenii cu beneficii”. Părerea mea despre acest concept nu este una bună (asta ca să nu spun altceva) şi nu îmi pot da seama cum cineva poate să facă aşa ceva fără să se implice emoţional. Să facă ceva atât de intim, mecanic. Ceva ce ar trebui să faci cu o persoană pentru care ai sentimente puternice, nu doar de dragul plăcerii fizice. Sexul e uşor. Dar să îl practici cu cineva de care eşti indrăgostit şi care îţi este de asemenea prieten, nu este acela cel mai mare beneficiu?
                      Ei bine, de cele mai multe ori, băiatul optează pentru distracţie. Mai ales cu o fată care îl place de atâta vreme. O ia când vrea, o lasă când vrea. Cu o tipă cu principii, intră în discuţie relaţia, respectul, limitele. Ce e mai uşor cred ca toţi ştim, nu?
                     Dar eu nu îmi pierd speranţa. Cred şi sper că vreodată voi găsi pe cineva care mă va face fericită. Care îmi va accepta defectele, care mă va place pentru ceea ce sunt şi care va respecta ceea ce cred şi simt. Că doar sunt 3 miliarde de băieţi în lumea asta. Unul mi se va potrivi si mie, chiar dacă nu este cel pe care îl vreau acum…

                  A venit toamna. Fustiţe călcate, blugi frumos impachetaţi, balerini lustruiţi, adidaşi spălaţi cu grijă, bluze care mai de care mai asortate, caiete, manuale, ghiozdane, genţi. Da. A început şcoala.
                 Dormitul până la ora prânzului este intrerupt cu  punctualitate de ţârâitul ceasului la 6 dimineaţa, cafeaua tare aşteaptă să fie băută, iar eu simt cum mă ia somnul de fiecare dată când un profesor începe să vorbescă. Da. A început şcoala.
                 Am avut activităţi “extraşcolare” în prima săptămână (moţăiam pe bancă în curte la soare) cât timp nu am avut catalog. Dar acum ghici ce? Şi’a făcut şi el prezenţa. Acum trebuie să ai grijă la absenţe: niciodată mai mult de 9 (da da.vezi sa nu). Lecţiile încep să curgă, temele să se ivească, iar libertatea din vară să mi se pară din ce in ce mai departe. Unde îmi sunt tricourile multicolore şi pantalonii scurţi şi rochiţele cu bretele? Şi’au găsit loc in lada patului sau puse bine prin dulapuri pe umeraşe. Că timpul lor a trecut. Vara a trecut şi ne’a lăsat aici pradă unor dimineţi care îţi ingheaţă şi măduva din şira spinării, dacă nu eşti îmbrăcat ca lumea(vreau să mă mut la tropice).
                Acum cele 6-7 ore petrecute în compania colegilor trebuie să le compenseze pe cele petrecute zilnic în parcuri sau pe bulevard sau la o terasă cu prietenii tăi. Eh, lasă că se recuperează pe cât posibil în weekend’uri.
                Şi, că tot am început acest mirific semestru cu atâţia profi proaspeţi, noutăţile sunt: îngerul Nichita zboară printre bănci şi ne inspiră (să sperăm că va avea acelaşi efect şi la bac), analiza îmi cam dă bătăi de cap (oricare ar fi n aparţinând numerelor naturale cu steluţă), la fizică sunt şi voi fi mereu pe dinafară, oricine mi’ar preda’o, iar la istorie se preconizează că vom fi mai ceva decât  echipa de la debate. Va urma.
               Iar acum e 10 şi eu mă duc să dorm, pentru că mâine mă aşteptă la 6 fix ceasul, cafeaua, geanta si şcoala. Baftă vouă şi mie, că vom avea nevoie… [23 septembrie. 22:07pm.]